Adevărat veți calca pământul străinului
La marginea unui sat, lângă parcela ce o avea, stătea o bătrână și privea pământul.
Chipul ei, brăzdat de riduri adânci, ascundea o mare tristețe.
La un moment dat se aplecă și luă din acel pământ cât a putut cuprinde cu mâinile ei muncite de o viață.
Îl privi atentă, iar o lacrimă îi căzu pe țărâna uscată.
– De ce plângi, mamaie?
– Nu eu plâng, maică. Pământul plânge.
– Eu îl văd uscat. Dacă plângea era ud.
– Nu cu lacrimi plânge pământul, fetițo. Privește-l cu sufletul, ascultă-l cu inima și atunci o să știi când plânge și când e fericit.
– Pot să încerc acum?
– Ai putea, dar nu o să reușești. Pentru voi pământul nu este decât ceva pe care călcați.
– De ce spui asta, mamaie?
– Ca să-l simți, trebuie să-l iubești. Și dacă l-ați fi iubit, nu l-ați fi vândut. Aveți grijă că după ce noi nu vom mai fi nu o să mai aveți pe ce călca!
– Pe pământ vom călca, mamaie, că nu pleacă nimeni cu el de aici.
– Veți călca pe pământ, dar nu pe pământul vostru! (Jeny Anca Popa)
Da, o poveste pentru naivi și nostalgici, menită a resuscita un patriotism desuet. Oare câți dintre cei care se arată profund impresionați de aceste rânduri și imaginea bătrânei brăzdata de urmele anilor, au muncit vreodată pământul, pentru a-și asigura traiul cumva ?! Și oare de ce ar trebui sa muncim precum sclavii acest pământ, trăind de pe o zi pe alta, eventual sa ne dăm viața pentru el, în timp ce privilegiații și îmbuibații nației huzuresc de pe urma muncii noastre ?! Poate românii se vor trezi cândva din această noapte a mintii, ce le este indusa și cultivata, tocmai pentru a perpetua aceasta forma de sclavie moderna.