Înstrăinarea sufletelor

  Paradoxul încălzirii globale. Pentru el, abia atunci ploaia domoală și rece de iarna căpătă un sens. Apăsarea grea din suflet își găsi scăparea în aerul limpezit. Pe obraji , lacrimile și stropii de ploaie dansau bucuria revederii și îmbrățișate după o lungă despărțire își continuau șoptit drumul lung către pământ spre cer. Un alt nor avea sa le fie popas. Cronicari ai trăirilor umane, lacrimi de ploaie își vor găsi drum prin suflet către alți obraji încercând într-un ultim efort unirea în suferință și bucurie. Tragedia este ca am devenit amnezici și născuți într-un ev bolnav . Prinși de globalizare am uitat cine suntem. Ne judecăm și măsurăm după diferențe iar asta ne separa. Patologic este ca evaluam doar nepotrivirile dintre noi iar rezultatul duce la înstrăinarea sufletelor. În sfârșit ne-am distanțat. Noi oamenii suntem paradoxul încălzirii globale. În timp ce Pământul se încălzește și își topește ghețarii imenși alegem într-o contradicție primitivă și lipsită de logică să ne înghețăm sufletele în timp ce mimăm rigid zâmbete politicoase într-un oarecare meeting în așteptarea unui feedback. Cineva a definit politețea ca fiind ipocrizie socială. Poate acum da. Pe vremuri se numea respect și își găsea esența în valorile transmise de înțelepții noștri. Se opri și privi în sus cercetând curios o ploaia fără sens care continuă sa cadă domol, parcă așteptând ca picăturile să se transforme în fulgi iar Pământul să-și recupereze ghețarii. Cine știe ? Poate că atunci vom mai avea o șansă. Sau poate că mâine, după ce în sfârșit ne vom trezi, ne vom zâmbi și cântării mai ales după acele lucruri pe care le avem în comun, începând cu bucățica de viața pe care avem norocul s-o împărțim un timp . (Jeny Anca Popa)