Omul, ființă socială

O realitate a zilelor noastre este izolarea unii de alții. Fie stăm închiși în casă, fie ieșim în public cu o mască și păstrând distanță unii de alții, vrând nevrând suntem separați. Dar singurătatea este înțeleasă la adevărata ei putere doar de cei care o experimentează.

Spre deosebire de celelate viețuitoare, care au poziția corpului orientată în jos sau în sus, omul are privirea, fața, chiar corpul, orientate spre un alt om. Noi oamenii relaționăm între noi în mod conștient. Știm că cineva este mama, acela este fratele sau vecinul, celălalt este prietenul. Când pierdem o persoană apropiată, îi simțim lipsa și îi păstrăm memoria. Cei care rămân singuri simt singurătatea ca pe o suferință.

De unde această vocație a omului de a fi în comuniune cu alți oameni? De la modelul după care a fost omul creat. Mai exact omul este după chipul lui Dumnezeu adică are pe Dumnezeu ca model. Ori Dumnezeu în creștinism este un Dumnezeu trinitar, nu un solitar izolat. Este o comuniune de trei Persoane, la rândul lor în comunicare cu întreaga creație.

Se poate pune întrebarea: dar monahismul nu e contrar acestei vocații comunitare a omului? Fără a intra în detalii stufoase, putem rezuma că monahismul în general e tot comunitar, în primul rând viața monahală începe tot într-o comunitate chiar dacă mai mică și cu regului mai stricte. Dar nu monahismul e trăsătura definitorie a omenirii.

Putem concluziona că noi dorim ca după izolările de moment să redevenim persoane în comuniune cu alte persoane, cu deosebiri și asemănări puse împreună.