Poveste de Crăciun – II

Numără zilele, oferă o experiență comună – toți cei din Biserică urmează aceleași reguli de post împreună – și, mai presus de toate, antrenează corpul și mintea să facă față, în slujba concentrării asupra ceva mai înalt. Cel puțin asta este teoria. După 40 de zile de post, masa de Crăciun cu siguranță îți va părea mai gustoasă.
Ce se întâmplă, așadar, dacă sărbătorești fără post? Ce se întâmplă dacă cultura ta te încurajează să sărbătorești în fiecare zi, pentru că economia ta se bazează pe creșterea nesfârșită, condusă de consum? Probabil același lucru care se întâmplă dacă decizi că toate granițele, limitele și restricțiile, fie ele economice, sociale, sexuale sau culturale, trebuie să fie demolate în numele “libertății”. Este ca și cum ai duce un copil la o cofetărie și l-ai lăsa să mănânce orice vrea. O vreme este fantastic, și apoi nu mai este. Se pare că mai mult nu înseamnă de fapt mai bine. Mai mult te face doar să te simți mai rău.
Ca răspuns, începem să vedem o renaștere a religiei autentice. Personal, și anecdotic, observ acest lucru peste tot. În biserici ortodoxe americane pline de familii tinere. În atei sau neo-păgâni care devin brusc creștini (mă declar vinovat). În evenimentele mele de vorbire despre creștinism, care devin brusc inexplicabil populare, și nu din cauza mea. Alții pe care îi cunosc raportează același lucru: pentru prima dată într-un timp îndelungat, oamenii încep să ia în serios credința, din nou. Religia reală — lucrul care ar fi trebuit să moară încet din cauza rațiunii — iese lent din umbre pe măsură ce păgânismul nou prinde contur.
Cel mai mare fals pe care cultura mea mi l-a spus a fost că materia este moartă, împreună cu Dumnezeu, și că oamenii ar putea raționa drumul către libertate. Rațiunea își are utilitățile — este un dar pe care îl primim și ar trebui să-l folosim, la fel ca tehnologia, cât mai înțelept posibil. Dar, la nivel fundamental, oamenii sunt animale spirituale. Viitorul nu este al ateilor în spațiu. Viitorul, la fel ca trecutul, va fi religios. Chiar și raționaliștii și soldații. Iluminismului se clatină acum pe pământul de unde odată râdeau cu mândrie la băbuțe și sfinți. Poate că noul vârtej începe, în tăcere, să se rotească.
Cultura noastră în descompunere poate fi atât de greu de navigat. Religia poate fi și ea greu de navigat. Dar Crăciunul poate să ne ajute să înțelegem ce este și ce parte a noastră o slujește. Religia nu este, așa cum presupun adesea ateii și cum am presupus și eu odată, un set de credințe de urmat sau argumente de făcut și apărat. Este o experiență în care să te cufunzi.
Ortopraxia dezvăluie ortodoxia. Postul nu are sens până când postești. Rugăciunea este lipsită de sens, chiar jenantă, până când începi să te rogi. Când calea creștină este dreaptă și îngustă, nu putem face altceva decât să încercăm să o parcurgem, chiar dacă tot cădem. Dumnezeu nu are sens până când începi să vorbești cu El. Atunci, ciudat, încep să aibă sens tot felul de alte lucruri. Este greu, dacă nu imposibil de explicat, și totuși este cea mai simplă lucrare din lume. Am făcut-o dintotdeauna. O vom face mereu.
Îmi amintesc prima dată când am pășit timid într-o biserică ortodoxă pentru a participa la o Sfântă Liturghie. Nu aveam nicio idee ce să fac, sau ce să aștept, sau dacă chiar voiam să fiu acolo. Din exterior, pentru mintea occidentală, totul pare intimidant de bizantin — ca să nu mai vorbim că pare extrem de lung. Dar ceva se întâmplă când stai acolo cufundat în toate. Începi să simți că ești purtat pe un fluviu mare și atemporal către o destinație aproape de neînțeles pe care nu ai putea-o atinge singur. Dar desigur, nu ești singur!… Nu acum!… Nu vei mai fi niciodată singur!…. Ai ajuns acasă!…