Sfântul Apostol Petru

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică și neslăvită, care se numește Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminția lui Simeon, și frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. El luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu și o fiică. Petru era simplu la obicei și neînvățat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui și umbla înaintea Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meșteșugul era pescar, căci, fiind sărac, își câștiga hrana casei sale din osteneala mâinilor, hrănindu-și femeia, pe copii, pe soacră și pe bătrânul său tată, Iona. Iar Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deșertăciunile și gâlcevile lumii acesteia, și-a ales viața fără însoțire; și, ducându-se la Sfântul loan Botezătorul, care propovăduia pocăința la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.

Și auzind cuvintele învățătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… și celelalte mărturii despre Domnul, a lăsat pe loan și s-a dus în urma lui Hristos cu un alt ucenic al Botezătorului. Și întrebând însuși pe Hristos despre casă și despre viețuirea Lui, au zis:învățătorule, unde locuiești? Și Domnul le-a răspuns:Veniți și vedeți. Ei s-au dus și au văzut unde locuia și au petrecut la Dânsul ziua aceea.

Iar a doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tălcuiește Hristos! Apoi l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis:Tu ești Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuiește Petru. Iar Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând că El este adevăratul Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar încă nu și-a lăsat casa și meșteșugul, purtând grijă de trebuințele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta și Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise, până ce amândoi au fost chemați de Domnul la apostolie.

Căci după ce Ioan a fost pus în temniță de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numește și a Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru și pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, și le-a zis:Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ce fel de pescari a vrut Domnul să-i facă pe ei, aceasta a arătat-o la vânarea peștelui, intrând în corabia lui Simon și poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la care poruncă, Petru a zis:Invățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic n-am prins; iar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.

Făcând aceasta, au prins mulțime de pește, încât se rupea și mreaja de mulțimea peștilor. Aceasta era mai înainte închipuire a pes­cuitului celui duhovnicesc și al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului aveau să vâneze multe popoare la mântuire. Și văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că eu sunt om păcătos! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsesespaimă pe el și pe toți cei ce erau cu el, de mulțimea peștilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea:Ieși de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viață, în chipul în care ai pescuit peștii spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a tăcut următor lui Hristos, precum și Andrei, fratele lui și ceilalți ucenici chemați. Și Domnul îl iubea pe el pentru dreapta simplitate a inimii sale. Și a cercetat Domnul casa lui cea săracă cu venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala fri­gurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Iar noaptea, când Domnul a ieșit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, și-a lăsat casa și pe toți ai săi și a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învățător. Și, aflându-L, i-a zis:Toți te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El și petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feței Lui și de cuvintele Lui cele dulci ca mierea; fiind el însuși văzător al minunilor Lui celor multe și mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire.

Și precum a crezut cu inima spre dreptate, tot așa și cu gura a mărturisit spre mântuire. Căci venind Domnul în părțile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi:Cine zic oamenii că sunt? Și i-au răspuns:Unii, loan Botezătorul, alții Ilie, iar alții proorocul Ieremia sau unul din prooroci. Și iar a întrebat:Dar voi cine spuneți că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalți:Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Și a lăudat Domnul acea adevărată mărturisire a lui zicând:Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul și sângele ți-au arătat ție acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Și într-acea vreme i-a făgăduit Domnul, ca să-i dea cheile împărăției cerului.

Și având Petru dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de pătimirile Domnului, îl oprea din neștiință, zicând:Doamne, fii Ție milostiv! Să nu Ți se întâmple Ție acestea! Și chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece El pentru aceasta venise, ca prin pătimire si răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat și nerăutatea lui; căci, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul:Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor și-I urma Lui mai uluit, cu toată osârdia. Și când mulți dintre ucenici, neputând să înțeleagă cuvintele Domnului, ziceau:Aspru este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte pe el?, și s-au dus înapoi și nu mai umblau cu Dânsul, Domnul a zis celor doisprezece: „Oare și voi voiți să vă duceți?”. Atunci Simon Petru i-a răspuns:Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

O osârdie și o credință ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă și nu i s-a oprit lui aceea. Și ieșind Petru din corabie, umbla pe ape ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era încă desăvârșit în credința cea tare, văzând vântul cel puternic, s-a temut și, începând a se afunda, a strigat:Doamne, mântuiește-mă pe mine. îar Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Și nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar și de puțina credință, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuțineze credința ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru și cu alți doi, cu Iacov și cu loan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Față a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând:Pentru că nu basmelor celor cu meșteșug urmând v-am spus vouă puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că a luat de la Dumnezeu Tatăl cinste și slava, atunci când a venit glas în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviință: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.

Iar când Domnul S-a apropiat spre pătimirea Sa de bunăvoie și spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru și-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând:Doamne, gata sunt a merge cu Tine și în temniță și la moarte, dar și cu lucrul, căci, scoțând sabia și lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deși i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în lepădarea de Domnul cea de trei ori, însă prin pocăință adevărată și prin amară tânguire s-a sculat și s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toți apostolii a vedea pe Hristos Domnul după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca:Cu adevărat S-a sculat Domnul și S-a arătat lui Simon. Și Sfântul Pavel scrie tot așa, zicând: S-a sculat a treia zi după Scripturi și S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru,apoi celor unsprezece. Și văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Și a primit de la El iertare de greșelile sale. Atunci pe cea mai dinainte lepădare de trei ori a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le știi; Tu știi că Te iubesc. Și Domnul l-a pus păstor al oilor celor cuvântătoare și i-a dat cheile împărăției cerului.

Iar după Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învățător și propovă­duitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câștigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă și făcător de minuni preaales, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea porții bisericii care se numea „Frumoasă”, și, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!”. Și îndată i s-au întărit tălpile și gleznele acelui șchiop și sărind a stat în picioare și umbla. Și a intrat cu ei în biserică, umblând, sărind și lăudând pe Domnul. Cu această minune și încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos ca la cinci mii de bărbați. Apoi pe Anania ierusalimiteanul și pe femeia lui, Safira, pentru furarea celor sfinte și pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. în Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănogii, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni și cuvântul lui era puternic, ci și umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Și oriunde voia să meargă el, acolo poporul își aducea pe neputincioșii lor, și-i punea pe pat și așternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânșii. Iar când împăratul Irod și-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioșilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, atunci și pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniță legat cu două lanțuri de fier; iar îngerul Domnului l-a eliberat pe el și l-a scos din temniță.

Acest mai mare apostol a deschis cel dintâi ușa credinței pentru neamuri, botezând în Cezareea pe sutașul Corneliu romanul, după ce i s-a arătat mai întâi vedenia mesei pogorâtă din cer, cu dobitoacele cele cu câte patru picioare, cu jivinele și cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie și să le mănânce, zicându-i ca să nu numească spurcate pe cele care Dumnezeu le-a curățit. Iar acesta era semnul întoarcerii neamurilor către Hristos.

Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu fățărnicie a primit Sfântul Botez și cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i:Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd că ești în amărăciunea cea de fiere și în legătura nedreptății.

Aceste și multe alte fapte ale Sfântului Petru se află scrise pe larg în cărțile Evangheliilor și în cartea Faptelor Sfinților Apostoli, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică și pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici cu de amănuntul. Iar nevoințele cele ce au fost după aceea și ostenelile sale în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, din care puține se știu, Sfântul Simeon Metafrast le poves­tește astfel:

Din Ierusalim, Sfântul Petru s-a dus în Cezareea lui Stratonic și punând acolo episcop din acei presbiteri care urmau după dânsul, s-a dus la Sidon, unde pe mulți tămăduindu-i și punându-le episcop, a plecat în Virit și punând și acolo episcop, s-a dus în Vivli. De acolo s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înțelegător pe nume Marson, pe care l-a pus episcop al credincioșilor din cetatea Tripoli a Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în Antard, și după aceea în insula ce se numea Arados. De acolo s-a dus în Valania în Pont, apoi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulți bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni și, adunând Biserica credincioșilor, le-a pus și lor episcop. Apoi s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascundea Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostașii trimiși de Claudie, împăratul Romei. Aflând de venirea lui Petru, Simon a fugit în cetățile Iudeei. Iar Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulți în Antiohia și propovăduind cu bună sporire pe Unul Dumnezeu în trei fețe, a pus episcop pentru Siracuza din Sicilia pe Marchian și pe Pangratie pentru Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei.

De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat cu rugăciunea pe un mort; și, învățând pe mulți și botezându-i, le-a făcut biserici și, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, după aceea în Claudinopoli al Onoriadei, în Nicomidia Bitiniei și de acolo în Niceea. De acolo, sârguindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paștilor, s-a întors și a venit în Pisinunt, de acolo în Capadocia și în Siria, și iarăși a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăiește în scrisoarea sa către Galateni:După trei ani m-am suit în Ierusalim,ca să văd pe Petru și am petrecut cu dânsul cincisprezece zile.

În acest timp, după ce s-au așezat legile cele bisericești, fericitul Pavel s-a dus la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăși în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, a venit în Sinad, cetatea Frigiei. De acolo a mers în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor. însă Prohor, și după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutașul, s-a întors la Ierusalim. Și i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, și mergi la Apus, pentru că este trebuință să se lumineze Apusul cu propovăduirea ta și Eu voi fi cu tine”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostașii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, și a fost dus la Roma ca să-și ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meșteșugul cel vrăji­toresc a întunecat mințile multora și, înșelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este zeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, într-atât a făcut pe romani și pe împăratul Claudie să se minuneze cu vrăjile sale, încât i-au săpat chipul lui și l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Al lui Simon, zeul cel sfânt!”. De acest lucru, scriitorii bisericești Iustin și Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul ce ne stă înainte.

Marele Apostol Petru, spunând fraților arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie și sfatuindu-i pe dânșii, a plecat iarăși în Antiohia cercetând bisericile, unde a găsit și pe Sfântul Pavel. De acolo, după ce a pus episcop pe Urban în Tars, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei și pe Fugel în Efes – despre care se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă și s-a învoit cu Simon -, apoi a pus episcop la Smirna pe Apelie, care era frate cu Policarp. De aici a venit la filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar tesaloni- cenilor pe Iason și corintenilor pe Sila, pe care l-a găsit petrecând lângă marele Pavel; apoi la Patra a pus pe Irodion și după aceea a plecat în Sicilia. Și venind în Tavromenia, a petrecut puțină vreme la Pangratie, bărbatul cel bun cuvântător.

Acolo, învățând și botezând pe unul, anume Maxim, și punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduind prin adunări și prin case pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic și pe Unul Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și pe Unul Sfântul Duh, Domnul de viață făcător, a atras pe mulți la credința lui Hristos și, prin Sfântul Botez, i-a izbă­vit de înșelăciunea idolească. Iar Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă și să tăinuiască răutatea sa asupra lui; pentru că el socotea că este rușine pentru el propovăduirea apostolului, căci prin ea se biruia slava lui. Deci a început la arătare să se împotrivească învăță- turii celei adevărate, prin cuvintele și lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetății, fără de rușine. Și făcea înaintea poporului niște năluciri și arătări care mergeau înaintea și în urma lui și cărora le zicea că sunt sufletele celor morți, și astfel arăta pe cei înviați din morți, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Iar pe cei șchiopi îi făcea să umble drept și să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitorul de basme, care se schimba în felurite chipuri; căci uneori se arăta având două fețe, apoi, după puțin, se prefăcea în capră, în șarpe, în pasăre, se asemăna focului și în toate chipurile se schimba, neîncetat înșelând pe cei nebuni. Iar marele apostol al Domnului, numai de se uita cândva de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povestește încă, afară de Metafrast, în Prolog și în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma și s-a înștiințat că acel Simon se numea pe sine „Hristos” și făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă și a mers la casa lui Simon, unde a găsit pe mulți stând la poarta lui, care îl opreau pe el a intra înăuntru. Iar Petru a zis către dânșii: „Pentru ce mă opriți a intra la vrăjitorul cel amăgitor?”. Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic și a pus paznic la poarta sa, care știe gândurile omenești”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toți cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi și spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.

Și mergând câinele, a spus cu glas omenesc lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Și toți văzând și auzind pe câine vorbind omenește, s-au înspăimântat. Iar Simon, asemenea, pe același câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Și intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de față. Iar sfântul, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni și mai mari. Și ce minuni? Din minunile cele multe, Eghisipos grecul, istoricul bisericesc cel mai vechi, care a viețuit aproape de apostoli, pomenește una singură.

Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminție împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără și maica lui plângea pentru el cu tânguire. Iar cei ce o mângâiau pe ea și-au adus aminte de bărbații care s-au arătat în Roma, adică de Petru și de Simon vrăjitorul, că înviază morții. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alții pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră și oameni cinstiți și mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Și a zis Sfântul Petru lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toți să creadă învățăturii aceluia, ca fiind adevărată”. Iar poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meșteșugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veți ucide pe Petru?”. Iar poporul a strigat, zicând: „îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Și apropiindu-se Simon de patul mortului, a început a-și face vrăjile sale și, prin lucrarea diavolească care îi ajuta lui, a făcut astfel că mortul și-a mișcat capul. Și îndată poporul a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, facându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească și să umble; iar, până ce aceasta nu o veți vedea, să știți cu adevărat că Simon vă înșeală cu nălucirile și cu arătările sale!”. Iar Simon, umblând mult împrejurul patului și che­mând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de rușine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Iar Sfântul Petru, ca unul iscusit într-un lucru ca acela, care înviase pe Tavita cea moartă și făcuse și alte minuni preaslăvite, acela stând de departe, și-a ridicat mâinile spre cer și, înălțându-și ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând:Cu numele Meu pe cei morți să-i înviați… Deci mă rog Ție, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu ești adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de Tine, care viezi și împărătești împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază și te tămăduiește pe tine!”. Și îndată mortul, deschizându-și ochii, s-a sculat și a început a grăi și a umbla.

La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul, iar apoi a fost luminat de Sfântul Petru prin credință și prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către Sfinții Mucenici Nereon și Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca, pentru rugăciunile tale, să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.

Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dum­nezeu, pe Care Îl propovăduiește Petru”. Iar Simon vrăjitorul, cu nă­lucirea sa făcându-și cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins și unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alții să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul și învățătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsați-l să meargă unde va voi, că destul îi este lui rușinea, ocara și cunoștința neputinței sale, că nimic nu pot vrăjile lui”.

Iar Simon, fiind liber – zice Marcel a venit la mine, socotind că eu nu știu de acel lucru minunat ce se făcuse și a pus la ușa casei mele un câine mare legat cu lanț de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obișnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la ușă și dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te și spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înșela cu lucrarea cea diavolească pe oameni, pentru care Hristos și-a vărsat sângele”. Deci câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spu- nându-i cele poruncite de apostol. Iar eu, auzind și văzând aceasta – zice Marcel am ieșit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru și l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul și pe câinele acela i-am gonit afară. Iar câinele, nevătămând pe nimeni altul, s-a repezit numai la Simon și, apucându-l cu dinții, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci câinele, nevătămân- du-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încât nici o parte a trupului lui nu mai rămăsese acoperită.

Deci poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocă- rându-l și batjocorindu-l. Și l-au izgonit din cetate, împreună cu acel câine. Iar Simon, pentru niște rușini și înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până când a fost lăudat înrăutățitul de cei răi înaintea lui Nero, împăratul de după Claudie. Atunci Nero căutându-l pe el, l-a iubit foarte și l-a făcut prietenul său.

Iar în Prolog și în Mineiul cel mare se mai povestește despre Simon și că a poruncit să fie tăiat, făgăduind că a treia zi are să învieze. Și a pus în locul său sub sabie un berbece, făcându-l pe el om prin nălucire și a fost tăiat berbecul în locul lui. Iar Sfântul Petru, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, a vădit lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toți, că nu Simon are capul tăiat, ci berbecul. Iar despre biruința desăvârșită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor și despre pierzarea lui, de toți se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea și rușinea sa, s-a făgăduit că se va înălța la cer.

Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetății Roma și, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălțime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum ați petrecut în nebunie și lăsându-mă pe mine, ați urmat lui Petru, acum și eu vă voi lăsa și nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în fața voastră să mă ia în mâinile lor și mă voi înălța la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-ați ascultat cuvintele mele, nici n-ați crezut lucrurilor mele”.

Acestea zicându-le vrăjitorul Simon, a plesnit din mâini, s-a înălțat în văzduh și a început a zbura și a se sui spre înălțime, înălțându-l pe el diavolii. Iar poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: „Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare cu trupul prin văzduh”. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înșelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!”. Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtați mai mult, ci să-l lăsați acolo în văzduh unde este acum!”.

Atunci diavolii cei certați de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh și ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, și astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Iar poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. în adevăr, nu este altul afară de Acela Dumnezeu adevărat! |

Iar vrăjitorul căzând, deși se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputința și ticăloșia sa cea diavolească, să se umple de rușine și să înțeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Și zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele și fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi și-a lepădat spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă în iad la tatăl lor, satana. Iar Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt și făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăța cunoștința adevăratului Dumnezeu; și vorbind mult către dânșii, pe cei mai mulți i-a povățuit la credința creștinească.

Deci, aflând împăratul Nero de moartea cea rușinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru și voia să-l ucidă. Dar acea mânie și răutate împărătească nu s-a săvârșit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câțiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. Căci după moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma, ci, luminând pe mulți prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică și, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, în care punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. Acolo, sfințind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu șapte porți, care se numește Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus iarăși în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria.

Deci, după aceea s-a întors iarăși în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma și de acolo la Mediolan și la Fotichin, în care punând episcopi și preoți, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme și aducând multe popoare la credința în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viața aceasta; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Petru, mulțumind lui Dumnezeu pentru aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile și punând episcopi, preoți și diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăției lui Nero, s-a întors iarăși în Roma. Aici a pus episcop întru ajutorul ocârmuirii bisericești pe Clement, care se lepăda și nu voia un jug ca acela, însă plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, și-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos și, împreună cu învățătorul său și cu ceilalți bărbați sfințiți, trăgea căruța cuvântului lui Dumnezeu. Deci mulți bărbați și femei din Roma, din cei de bun neam și prealuminați și chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat prin credință și prin Sfântul Botez.

Iar împăratul Nero avea două oarecare femei prea frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte țiitoare ale sale. Acelea primind sfânta credință, s-au întărit în viața cea curată și nu voiau să se supună voinței împăratului care era pătimaș. Iar el, fiind prea fără de rușine în pofte și nesățios în fapte spurcate, s-a mâniat asupra întregii Biserici a credincioșilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la Hristos și la viața cea curată a celor două femei. Și aducându-și aminte, pe lângă aceasta, și de moartea lui Simon vrăjitorul, care i-a fost prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioșii să se ascundă și să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta nicidecum, ci dorea să pătimească și să moară pentru Hristos. Iar poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-și păzească viața sa cea atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se învifora în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioșilor. Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate și să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune și sărutând pe toți, a plecat singur. Și când era la porțile cetății, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul:Mă duc în Roma, ca iarăși să mă răstignesc! Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voiește ca și cu trupul lui să pătimească în Roma. Deci s-a întors iarăși la Biserică și a fost prins de către ostași, care l-au dat spre moarte”.

Sfântul Simeon Metafrast povestește, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci și mulți credincioși, între care erau și Clement, Irodion și Olimp. Pe aceștia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Și luându-i ostașii pe toți, i-au dus la locul de moarte. Apoi cruțându-l pe Clement, l-au slobozit în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion și Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia și împreună cu ei au tăiat și o mulțime de credincioși. Iar Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos și nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-și plece capul său.

Astfel s-a sfârșit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preaslăvind pe Dumnezeu, pentru că suferind multă durere din pricina piroanelor din mâini și din picioare, și-a dat sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Iar Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce și, învelindu-l, a chemat pe credincioșii care rămăseseră și pe arhierei și l-au îngropat cu cinste. Asemenea și trupurile Sfinților Irodion și Olimp, care au pătimit cu el, și pe ale celorlalți credincioși, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

cf. bazilica.ro