Şi plâng, de creşte buruiana!
În timpul scurt, ce mi-a cosit avântul,
ca iedera pe casă, dorul, mă umbreşte,
singurătatea toată, se uneşte…
în litera ce graiu` mi-a defrişat cuvantul!
Potopul e besmetic, cade, mă răpune,
se tăvăleşte-n iarbă pe carare,
doar veşti ursite aflu, ca o dare…
nici una, de la tine, nu sunt…bune!
Mi-am lecuit în geamandura mea,
furtuna şi căldura africană,
dulce leac să crească-o buruiană,
din plâns şi din conştiinţă-aş vrea!
Tu eşti departe, eu…la mii de kilometrii,
aştept să-mi dai de veste că eşti bine,
să dorm descătuşat în serile senine,
nu ca acum pe jos, înconjurat de pietrii…
Ai fost, rămâi aşa ca-n visul meu din tinereţe,
un om, un stâlp, o oază de iubire…
aceeaşi tandră, dulce cucerire,
în viaţa mea şi-a ta, pe reduta unei batrâneţe!
Eu te aştept, eu am răbdare, încă, îţi promit,
ca o călăuză care merge drept, doar înainte,
prin plânsul meu, încerc să-mi sterg din minte,
perioada-n care te-am minţit!
Tu iartă dacă poţi, şi dă-mi speranţă…
viitorul tău, şi-al meu…
aşa cum ne ajută Dumnezeu,
să fie, aşa sper, în siguranţă!
