SINDROMUL STOCKHOLM
În 1973, o bandă înarmată a atacat o bancă din orașul suedez Stockholm şi i-a ținut ostatici pe funcționarii respectivei instituții timp de 8 zile. În mod paradoxal, după eliberarea lor, ostaticii aveau sentimente pozitive pentru atacatori şi chiar le-au luat apărarea la proces. Psihiatrul suedez care însoțise poliția la negocieri a denumit acest fenomen „sindromul Stockholm.” El spune că paradoxalul sentiment care se naște în sufletul victimei, de afecțiune pentru cei care i-au ținut ostatici, se poate explica prin nivelul emoțional foarte ridicat al ostaticilor, în mentalul cărora se produc mai multe mutații.
În primul rand, victima este recunoscătoare făptaşului pentru că nu a ucis-o, deși a dovedit că putea s-o facă și chiar a amenințat-o.
Unul dintre cele mai notabile cazuri de manifestare a sindromului Stockholm este cel al minorei de 11 ani Jaycee Dugard, care a fost răpită de soții Garrido în 1991 şi eliberată abia în 2009, după 18 ani de detenție. În acest timp, Jaycee a născut doua fete pe care le considera surorile ei. Atunci când răpitorul a fost reținut de poliție, s-a dat de urma fetei, numai că primele declarații ale acesteia i-au uimit pe anchetatori. Ea susținea că este Alicia, o soție care s-a refugiat la Garrido din cauza soțului. În pofida faptului că fusese violată în mod repetat, între ea și răpitor se născuseră sentimente de dragoste.
Mi-a plăcut articolul despre sindromul Stockholm, în primul rând pentru că seamănă izbitor de mult cu ceea ce se-ntâmplă la noi în ultimii 30 de ani. Şi chiar dacă nu e vorba de dragoste (deşi la câți nebuni care se manifestă pentru unul sau altul, te-aştepți la orice ), faptul că îi acceptăm de 30 de ani pe aceiași derbedei care au dus țara de râpă, denotă o manifestare la nivel de masă a sindromului Stockholm. Le suntem recunoscători derbedeilor că nu ne-au ucis!!! Chiar dacă ne-au violat puțin și ne-au dat apoi şi afară din casă (țară).