Ziua în care am îmblânzit infinitul.

Nu a inceput spectaculos. In acea dimineata m-a trezit darabana domoala a stropilor de ploaie pe pervazul de tabla . Am simtit imboldul de a ma ascunde sub patura si a ma impotrivi indatoririlor zilnice lasandu-ma in schimb alintat de sunetul monoton al ploii . Mi-am adunat farame de vointa intr-o cantitate suficienta sa ma smulga din placutele clipe de amorteala si am plonjat eroic in noutatea unei zile de octombrie. M-am regasit la biroul meu cel vechi insotit de aroma cafelei ce-mi gadila simturile si imi smulge primul zambet din acea zi. In dimineata cu pricina soarele ar fi trebuit sa se trezeasca la 07:20. Asta daca nu cumva si el impins de monotonia ploii urma sa mai fure cateva ore de somn sau de trandaveala. Privesc ceasul si ascult ticaitul care devine din ce in ce mai rar , mai lent , pe masura ce ma adancesc in ganduri aranjate pe hartie intr-o insiruire mecanica. Noi, oamenii, am incercat sa domesticim timpul din cele mai vechi vremuri. L-am infascat si l-am indesat in tot felul de masinarii care mai de care mai fistichii cu rolul de a-l masura si analiza, dar nu am reusit intru totul. Nu am reusit sa-l capturam pe de-a intregul asa ca enervati l-am ridiculizat si l-am facut sa scoata tot felul de zgomote : ticaituri , zanganeli si cantece de cuci ametiti si tristi de rolul incredintat. Apoi cu perseverenta omului primitiv plecat pe calea iluminarii ne-am apucat sa masuram lucrurile din jurul nostru si am masurat cam tot ce se putea masura. Am masurat cu pasul , am aflat de gravitatie si am masurat-o, ne-am masurat greutatea, ne-am masurat inaltimea, am masurat cate in luna si stele si nu in cele din urma ne-am masurat intelepciunea. Am inventat chiar si o carte in care sa inscriem cele mai grozave masuratori. Si tot masurand am realizat ca uneori nu avem timp suficient pentru a termina masuratoarea asa ca am inventat infinitul. Asta ca sa ne linistim si sa dam un sens, desigur. In intelepciunea noastra ( deja masurata si catalogata ) am decretat ca universal este cuprins de infinit. Am mai stabilit si ca indiferent de torturile la care-l vom supune impartindu-l , scazandu-l , incercand prin radicali sa extragem radacini de infinit tot va ramane suficient cat sa inghita un univers. Atunci am inteles ca acolo unde se termina timpul incepe infinitul. Si sunt din ce in ce mai aproape de el. De infinit. Cu fiecare ticait de ceas. A existat un om care a incercat sa atinga infinitul asezand infinit peste infinit intr-o coloana. A fost o idee. Si m-a ajutat sa inteleg ca atat timp cat voi cauta infinitul intr-o lume masurabila nu-l voi atinge. Paradoxul infinitului este sa-l cauti in lumea materiei . Asta inseamna ca pezevenghiu se ascunde in spatele tuturor formelor ce dau sens unei realitati subiective percepute de simturi sarace in nuantari si finite ca numar. Cand timpul se va termina, infinitul ma va astepta cuminte si poznas si-l voi imbraca ca pe un frac care mi se va potrivi perfect. Imi voi strecura mainile in buzunarele largi si asemeni unui vrajitor voi presara cu praf de stele. Ma voi lua la intrecere cu luminile nemuritoare, ale astrilor demult disparuti, ce nebune au plecat hai hui prin univers impartasind, precum vechii trubaduri, din intelepciunea lor de viata si lasandu-se studiate prin telescoape de micii pamanteni dornici de masuratori. Dam o mult prea mare importanta unei lumi finite si alegem sa suferim mult prea mult intr-un joc in care premiul este efemer si nu suntem atenti la jocul subtil care, poate, incepe in lumea finita dar se continua dupa ce timpul oboseste si se opreste, in infinit Poate nu am ales cel mai bun partener de joc . Poate ar trebui sa schimbam timpul cu infinitul si sa ne gandim in cele din urma la o alta strategie de joc. Cine stie ? Aud din nou ticaitul ceasului, contabil stangaci si nefericit al timpului.